Salvarea sufletului – Beata Bishop

salvarea_sufletului_micaCele treizeci şi trei de capitole cuprinse în acest volum, publicat recent de Editura Casa Bio, precum şi multitudinea de tematici abordate, sunt legate între ele printr-un singur cuvânt modest: „altfel”.

Mesajul intrinsec al fiecărei crize este că, de aceea suntem în belea, pentru că ceva am făcut greşit, la fel cum şi agonia noastră actuală economică şi de mediu nu a fost oferită de către soarta cea rea ci în mod preponderent este cauzată şi generată de către noi înşine, oamenii. Din acest motiv reuşim poate, chiar să redresăm situaţia, introducând din timp mult invocata schimbare de paradigmă, adică vom începe să trăim şi să acţionăm mai conştienţi, cu o nouă optică şi o perspectivă mai largă, scuturând tot ceea ce este învechit şi şi-a pierdut valabilitatea, deschizându-ne uşa şi inima în faţa unor noi posibilităţi.

Iată cuprinsul acestei cărţi:

Bun venit

PROBLEME SUFLETEŞTI
Pietricica fermecată
Baraj şi potop
Arta eliminării
În umbra succesului
„Bucuria este o fiinţă care se înalţă”
De-a v-aţi ascunselea cu viaţa
Singur sau împreună
Durerile mele lăsate toate în urmă …
Lumină şi frică
A doua înflorire
Nu ne temem de lup
Deştept ca şarpele, blând ca porumbelul
Supărare pe viaţă – şi apoi?
Jocul scara şi şarpele

CALEA VINDECĂRII EXETERIOARE-INTERIOARE
De ce oare suntem bolnavi?
Viaţă anilor
Calorii goale, kilograme ucigaşe în loc de cântec de leagăn
În urma uriaşului cu două feţe
Arta salvării creierului
Calea vindecării exterioare-interioare
Colac de salvare pentru suflet

ÎN IMPERIUL SIMBOLURILOR
Trezirea din vis I
Trezirea din vis II
Trezirea din vis III
Pe cine (ce) vezi în oglindă? Buruiană, floare, frăguţă
Timp şi atemporalitate

FEMEI, BĂRBAŢI, IUBIRE
Pe urmele zeiţei exilate
Ei, ei Adame!
Eros sub observaţie

AGONIE ŞI REÎNNOIRE
Agonie şi reînnoire I
Agonie şi reînnoire II

În continuare găsiţi un fragment din cartea Salvarea sufletului:

PROBLEME SUFLETEŞTI

Pietricica fermecată

“„Ce te supără?”– întreabă bunicuţa binevoitoare un băieţel trist care se plimbă cu capul plecat pe malul fluviului. „Doi colegi mă hărţuiesc” – răspunse copilul, – „îşi bat joc de mine, mă-mbrâncesc, mă şi lovesc pentru că nu-mi place să mă bat şi să copiez”. „Dar de ce te laşi?” Băieţelul dădu din umeri. Bunicuţa scoase din buzunar o pietricică albă, de o rară frumuseţe. „Să ţii asta în buzunar întotdeauna, să o porţi cu tine iar dacă colegii te atacă din nou să ripostezi imediat, vei fi protejat de piatră.”

După numai zece zile băiatul cu bunicuţa se întâlniră din nou. De această dată ţinea capul sus şi păşi hotărît în faţa binefăcătoarei sale, spunând cu un zâmbet: „Mulţumesc! A avut efect! Vă înapoiez pietricica, să o daţi şi altora care au nevoie!” Bătrâna însă aruncă piatra în apă. „Ai avut încredere în piatră, acum ai încredere în tine însuţi, piatra nu mai are putere” – spuse şi dispăru într-o clipită.

Armă secretă?

Această poveste apare în nenumărate forme în tradiţia bogată a talismanelor. Talismanul este un obiect ­poate fi orice – cu puteri magice te apără de orice pericol, îţi arată calea şi mai ales îţi conferă încredere şi forţă. Cuvântul în sine provine din cuvântul arab tilsam, care la rândul său provine din greacă – telasma, ceea ce înseamnă ritual religios, (re)întregire în credinţă. În ziua de astăzi, privind cu ochii moderni, talismanul are doar atâtea puteri câte i se conferă de către purtător, deoarece crede şi se încrede în acesta; singurul rol al talismanului este de a invoca la proprietarul său puterile şi încrederea în sine existente înlăuntrul său, dar care – din varii motive – sunt blocate, ascunse, nefuncţionale.

În cariera mea am lucrat cu multe persoane inhibate în acest fel, mai mult femei decât bărbaţi. „Doar eu sunt” ­zise clientul dezvinovăţindu-se la telefon sau la sosire; cere iertare, se scuză şi se justifică fără nici un motiv şi automat se consideră vinovat pentru toate eşecurile din viaţa sa. Printre altele pentru că toată lumea îi exploatează, marginalizează, nu apreciază persoana (precum nici persoana nu se apreciază pe ea însăşi). „Doar eu sunt” – spune încet. Îmi vine în minte faptul că la curtea veche a împăratului bizantin fiecare curtean era obligat când vorbea să înceapă cu cuvintele: „Dacă îmi este permis să trăiesc şi să exist…”. Dar aici nu este Bizanţul, persoana respectivă trăieşte şi există fără nici o permisiune specială şi prima chemare a terapiei este tocmai să dizolve şi să elimine acest comportament autosabotant şi această atitudine autoblocantă.

Greşeli de început

În mod natural, depinde de structura psihică fundamentală, dacă cineva îşi urmează calea cu încredere în sine, cu optimism sau evită orice provocare, cedează mereu altora şi îşi subestimează propria performanţă. Dar dedesubtul acesteia, trăirile copilăriei fragede, uneori episoade extrem de nesemnificative, vor decide în ce direcţie mergem. Alice Miller, psiholoagă elveţiană de elită decedată de curând, a dezbătut amplu acest subiect în cărţile sale de succes (printre care cea cu titlul „Drama copilului talentat”). În opinia sa, greşeala este că nici măcar cei mai iubitori şi mai grijulii părinţi nu observă că ceea ce pentru ei este doar o glumă în cuvinte sau fapte este luată în serios de către copil, deoarece provine de la părinţii săi care reprezintă lumea sa. O observaţie superficială sau o farsă jucăuşă îl face pe copil să se ruşineze, râsul poate să i se pară ironic, nu se poate apăra, eventual, în confuzia sa neputincioasă începe să ţipe, după care este pus la punct, de data aceasta cu severitate.

Ca şi adulţi, vom putea trăi un moment similar cu cele din frageda copilărie, dacă în mijlocul unui grup de oameni scăpăm intenţionat pe jos un obiect sau ne ajustăm doar şireturile şi pentru o secundă privim în sus către ceilalţi care se Înalţă deasupra noastră. Această imagine o vedeam atunci, în copilărie, ca fiinţă măruntă în lumea uriaşilor, unde, în afara noastră toată lumea cunoştea regulile, dar numai noi am fost pedepsiţi, bătuţi dacă am greşit ceva. Apoi, adulţii atotputemici poate nu au apreciat micile noastre performanţe, de exemplu că am mers aproape vitejeşte de la uşă la masă fără să ne împiedicăm.

După Alice Miller acest gen de comportament părintesc neînţelegător este transmis de la o generaţie la alta, deoarece toată lumea consideră natural ceea ce i s-a petrecut acasă la începutul vieţii şi transmite acelaşi lucru copiilor săi. Acest lanţ greşit îl poate întrerupe doar cine descoperă formula repetitivă şi o elimină odată pentru totdeauna din viaţa sa.

Oribila comparaţie prin „desigur”

Mai târziu, când copilul trece de vârsta ţipetelor şi priveşte lumea mult mai conştient, orice observaţie aruncată poate dăuna enorm autoaprecierii abia înmugurite a acestuia, chiar dacă părintele a rostit cuvintele în mod necugetat, fără vreo intenţie serioasă, doar datorită unei stări de oboseală, grabă sau suferind de o nevralgie de moment. „Ce netrebnic eşti! De câte ori să-ţi spun să faci ordine!. ” Nu vei deveni niciodată cineva”, şi nenumărate variante de acest gen, care probabil stau înmagazinate în trecutul fiecăruia dintre noi, chiar dacă nici nu ne aducem aminte de ele. Ce să mai vorbim de obiceiul dăunător al comparaţiilor, uzual nereuşite şi nefondate, când părinţii laudă un frate sau alt copil din anturaj, de parcă ar fi întruchiparea virtuţilor (lucru evident neadevărat, dar comparaţia va avea efectul că copilul „netrebnic”, deja dezechilibrat se va simţi şi mai prost).

„Desigur, Irinuca (sau Irinel) nu ar face asemenea prostie” – sună sentinţa năucitoare. (Poate chiar în acel moment părinţii Irinucăi sau ai lui Irinel răsună de laude adresate altui copil idolizat.) După părerea mea, cuvîntul „desigur”, utilizat în acest sens ironic este unul dintre cele mai nocive cuvinte folosite în vocabularul utilizat pentru comunicarea cu copiii. În majoritatea cazurilor este vorba despre exprimarea unor gânduri negative şi învinuitoare. Dacă ar fi după mine aş radia definitiv cu mare bucurie şi în mod perfect conştient acest cuvânt din asemenea dialoguri.

Care este soluţia aici şi acum? Nu este suficient să ştim originea problemei, acesta este doar primul pas; cum putem scăpa de aceasta? În primul rând trehuie să tragem o linie groasă între atunci şi acum. Deseori uităm acest pas. Componenta de copil care trăieşte in noi înşine, care cumva a omis procesul de maturizare, urmează în mod automat vechiul său drum, în cazul de faţă în spiritul expresiei „sunt doar eu”.

Înainte, altfel

Un foarte bun exemplu pentru a ilustra cele de mai sus este o clientă de a mea, care are cinci diplome universitare, este autoarea a două cărţi şi o duzină de lucrări ştiinţifice, este invitată frecvent ca prezentatoare la conferinţe, iar ea acceptă cu plăcere asemenea invitaţii şi conferenţiază cu mare succes, dar are un singur punct slab, ţinut în mare secret: nu este aptă să participe la discuţii în grup. Stă şi îi ascultă pe ceilalţi, ar avea o părere de exprimat, dar îi este teamă să ia cuvântul, rămâne tăcută şi ulterior o copleşeşte ruşinea. De ce? În asemenea cazuri întrebarea clasică este oare ce anume îi aminteşte această situaţie traumatizantă, iar răspunsul iese rapid la iveală. Clienta mea şi-a dat seama că la fiecare asemenea discuţie în grup se simte de parcă ar sta ca pe vremuri, la masa de prânz, familială, unde numele ei a fost Tine-ţi gura. Părinţii o considerau proastă, în cel mai bun caz capabilă să devină secretară şi fără nici o şansă pentru studii superioare.

Noroc că ea nu i-a crezut şi a demonstrat că are capacităţi multiple. Dar şi acum, după atâţia ani, în orice situaţie de grup ea alunecă involuntar înapoi, în atmosfera umilitoare a meselor de familie şi tace ca în acele vremuri. Mai precis tăcea. De când a reuşit să traseze clar delimitarea între „atunci” şi „acum” şi a realizat că trecutul mort poate fi înlăturat, nu mai amuţeşte dacă tematica este dezbătută de mai mult de patru persoane.

La urma urmei, cea mai semnificativă componentă a autoaprecierii este acceptarea de sine, împreună cu toate calităţile bune şi rele, strălucite sau mai puţin atractive ale fiinţei noastre. Mesajul către exterior este simplu şi univoc:

„Acum asta este, mereu se schimbă şi într-o oarecare măsură se îmbunătăţeşte, lucrez la el nu e forma finală, sper să fie acceptabil – dar dacă nu, eu mă stimez şi atunci, mă apreciez şi uneori, foarte sileţios, îmi adresez şi laude de sine.”

Cu alte cuvinte, din apelativul de odinioară „sunt numai eu” am eliminat cuvântul „numai”.

Baraj şi potop

Ce ne facem însă cu o calitate proastă al cărui opus este de asemenea o deficienţă? Urmărim cu nedumerire pe cei extrem de inhibaţi, atât de complexaţi încât nu sunt în stare să se descurce, nu au curajul de a vorbi, acţiona şi poate nici chiar de a exista. În acelaşi timp, condamnăm individul fără limite, dur, care se comportă ca elefantul în raionul de porţelan,­zdrobeşte, sparge, distruge, calcă( la propriu sau la figurat) tot ce întâlneşte înjur, îşi permite orice vor muşchii săi. Aşadar nu este bună inhibiţia, dar nici lipsa acesteia. Deci?

Răposatul Professor Joad, popular filozof şi înţelept al televiziunii, ar fi răspuns la această întrebare că „depinde ce înţelegem prin inhibiţii”. În interpretarea mea înseamnă o barieră, o piedică care nu lasă curs liber sentimentelor normale ale individului, fie acestea nobile sau mai puţin adorabile; în situaţii severe inhibiţia condamnă victima sa la o viaţă schiloadă „cu jumătate de măsură”.

Ca şi terapeut urmăresc de peste douăzeci de ani cum funcţionează o asemenea barieră, ce efecte are, deoarece ştim că fiecare sentiment are propria încărcătură de energie, ceea ce dacă nu găseşte o exprimare adecvată, se va răzbuna într-o formă sau alta.

Când inhibiţia dăunează

Există inhibiţii simple, cu acţiuni în plan superficial de care ne putem debarasa relativ uşor. Exemplul potrivit este o altă clientă de-a mea, inteligentă şi spirituală, care avea opinii originale despre rezolvarea multor probleme modeme, dar acestea le putea exprima doar în conversaţii private; credea că ar muri instantaneu dacă ar fi obligată să vorbească în faţa unui public larg deşi avea toate aptitudinile necesare, numai că nu credea în ele. A crescut în umbra a patru fraţi mai mari şi a unui tată dominant – ea, ca unică fată era mereu redusă la tăcere. Pe parcursul exerciţiilor noastre comune a scuturat treptat acest dresaj tiranic, iar încrederea ei în sine s-a dezvoltat suficient ca după un timp să se înscrie la un curs de prezentatoare, pe care l-a şi absolvit, chiar dacă uneori a necesitat o voinţă probatoare. Mai mult, a fost o absolventă de succes. Din acesta s-au înfiripat o serie de alte triumfuri: pentru prima dată în viaţă s-a simţit bine în pielea proprie, în consecinţă şi în lume.

Situaţia este mai dificilă, dacă inhibiţia îşi încearcă victima pe plan sentimental. Asemenea probleme au originea aproape fără excepţie în răni timpurii, trăiri de care nici nu ne amintim ca adulţi, însă până nu reuşim să le aducem din subconştient în conştient nu reuşim nici să le tratăm.”

Editura: Casa Bio
Dimensiuni: 13×20 cm
Număr pagini: 167
Data apariţiei: aprilie 2014

Preţ: 41,50 RON

Cartea se poate achiziţiona accesând acest link sau acest link

Sursa: http://divin.ro

Iată şi alte cărţi scrise de Beata Bishop care vă pot interesa:

Vindecare totală fără să te îmbolnăveşti din nou. Cancerul şi după cancer, cum să-l prevenim? (Editura Centrul de Sănătate Gerson, Ltd.) – link

Această cărticică se adresează pacienţilor cu cancer care sunt externaţi din spital la finalizarea tratamentului şi se întorc acasă la acelaşi stil de viaţă şi în acelaşi mediu în care pacientul s-a îmbolnăvit. La ieşirea din spital ei nu primesc nici un sfat legat de modul de a introduce în viaţa personală mai multe schimbări indispensabile. În cazul în care dorinţa de a fi într-o formă permanentă şi bună există, atunci aceste schimbări sunt necesare nu doar pentru o anumită perioadă. Astfel, reuşim să ne protejăm, prevenind o recidivă ulterioară.

Vremea vindecării. Un triumf asupra cancerului, terapia viitorului (Editura For You) – link

Aceasta este povestea extraordinară a unei femei care a învins o boală distrugătoare, printr-o terapie neconvenţională. Este un triumf asupra cancerului. Cartea Vremea vindecării, prezentată acum cu o nouă introducere scrisă special pentru cititorii români şi cu un epilog care descrie, în mare, terapia Gerson, este o relatare făcută de o persoană plină de curaj şi hotârăre, care a reuşit să învingă un duşman de temut – cancerul. Cartea ne mai prezintă, într-un mod extrem de incitant şi antrenant, o metodă uluitor de eficientă pentru tratarea bolilor cronice degenerative – o metodă a cărei validitate este confirmată din ce în ce mai mult de ultimele cercetări medicale.

Alte postări în categoria Inspiraţionale:
Poţi să-ţi vindeci inima – Louise Hay, David Kessler
Ieşirea din întuneric – Steve Taylor
Cum să cunoşti şi să lucrezi cu ghizii spirituali – Ted Andrews

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s