„De dincolo am să vă ajut mai mult!” Mărturii despre Părintele Arsenie Boca

De_dincolo_am_sa_va_ajut_mai_mult_-_CopieO nouă carte cu mărturii despre Sfântul Ardealului, Părintele Arsenie Boca, a fost publicată la Editura Agaton, ediţia fiind îngrijită de către Vlad Herman

La mormânt oamenii trec printr-un adevărat botez al lacrimilor şi pleacă de acolo înviaţi din nou, viaţa lor se schimbă din temelii, deoarece de acum au o nouă temelie: Hristos.

Dar Părintele Arsenie – şi sfinţii, în general – din iubire pentru noi, nu neglijează nici nevoia noastră urgentă de a scăpa de necazuri şi fac minuni, spre mărirea lui Dumnezeu şi smerirea noastră. Câţi dintre noi nu avem nevoie de o minune în viaţa noastră sau a apropiaţilor noştri, dar nu o cerem. Când suntem cu adevărat în comuniune cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi, orice cerem în numele lui Hristos, primim: Mt,21, 22; In.l4, 13-14; 15, 16; 16,23.

Iată şi cuprinsul acestei cărţi:

Cuvânt înainte – Ioan Cişmileanu
Introducere – Vlad Herman
Aspazia Oţel Petrescu: Cel ce vrea să scadă la crucea lui, mai mult îşi adaugă
Pr. Ramba Gheorghe: Părintele Arsenie Boca, vrednic de a fi canonizat
Părintele Nicolae Bordaşiu: Părintele a fost arestat şi anchetat pentru că nu m-a denunţat pe mine
Gheorghe Morar: Ilie nu este în vis, mă, este în realitate
Elena Kaluczi Despre părinţii Savian Bunescu şi Arsenie Boca
Alte mărturii
„Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie”– Mărturii de la mormânt
Cea mai mare minune a Părintelui Arsenie: schimbarea vieţii noastre (mărturii)

Mai jos găsiţi un fragment din carte:

Aspazia Oţel Petrescu:

„Cel ce vrea să scadă la crucea lui, mai mult îşi adaugă”

“Născută pe 9 decembrie 1923, în localitatea Cotul Ostriţei, Ucraina de astăzi, Aspazia Oţel Petrescu este una dintre puţinele persoane rămase în viaţă care au avut parte de binecuvântarea Părintelui Arsenie Boca. L-a cunoscut în iarna lui 1948, când era încă studentă, iar viaţa ei a fost marcată de această întâlnire. A ajuns apoi la închisoare, executând 14 ani de temniţă grea, la Miercurea Ciuc, Mislea, Dumbrăveni, Jilava, Botoşani şi Arad, doar pentru „vina” de a face parte din „Cetăţuia” (în timpul liceu lui), organizaţia de tineret a femeilor din Mişcarea Legionară, din cadrul „Liceul ortodox de fete” Elena Doamna din Cernăuţi.

Părintele Arsenie Boca, „un călugăr înalt, subţire, îmbrăcat în alb, de o frumuseţe nepământeană”

Este adevărat, am avut şi eu fericirea să primesc sfânta binecuvântare a Părintelui Arsenie Boca. Era în iarna anului 1948, eram studentă în ultimul an la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, multe examene, multe îngrijorări. Peste toate, mă aflam într-o criză psihică, izvor de multă nelinişte, nu mă spovedisem de patru ani şi simţeam acum nevoia să-mi rezolv această supărătoare problemă. M-am rugat fierbinte să aflu un duhovnic care să mă vindece sufleteşte şi, Domnul, în marea Sa milostivire, m-a chemat prin Zorica Laţcu atunci (mai târziu maica Teodosia), la cel mai adorat părinte duhovnic din Transilvania. Am pornit, deci, spre Părintele Arsenie, cu elanul tinereţii spre Sâmbăta de Sus, mănăstirea Brâncoveanu din munţii Făgăraşului, unde Părintele Arsenie împărţea pace şi lumină miilor de credincioşi care veneau după sfat şi mângâiere.

Cu inconştienţa specifică vârstei am pornit printre troiene să străbatem pustietatea munţilor potopiţi de iarnă, o iarnă destul de grea. Pe drum, Zorica m-a familiarizat cu monumentala personalitate a Părintelui, sporind în mine sfiala care mă bloca, îmi tăia şi fărâma de curaj cu care pornisem la un astfel de demers. M-am rugat în sinea mea pe drum ca să-l cunosc pe Părintele direct, fără prezentarea Zoricăi. Nu ştiam de ce, nu ştiam dacă ar fi posibil aşa ceva, dar mi-o doream din tot sufletul. Când am ajuns la ţintă, Zorica a zburat să-l caute pe Părintele, iar eu am rămas singură ca să-i aştept întoarcerea împreună cu sfinţia sa. Stăteam singură în chilia care ne-a fost repartizată, stăteam în faţa geamului deschis şi contemplam peisajul mirific. Aveam lacrimi şiroaie pe obraz, plângeam adânc şi temeinic, fără să ştiu de ce. Mai târziu am învăţat că ori de câte ori ne atinge aripa divinităţii o primim această binefacere cu lacrimi. Deci, printre lacrimi admiram splendorile locului, inundate în oceanul de frumuseţe făurit de meşteşugara iarnă. Un alb desăvârşit, imaculat, dădea peisajului o puritate absolut fascinantă, un fum albastru completa peisajul, se înălţa dintr-un trunchi în care era practicat un tămâier. Fumul care se înălţa direct, pentru că nu era nicio pală de vânt, mărea impresia de sfinţenie a locului. La un moment, în liniştea desăvârşită, mi-a întrerupt contemplarea o întrebare. Un glas blând, aproape tandru, mi se adresa în grai ardelenesc: No, da ce s-o întâmplat? M-am întors brusc şi am văzut în faţa mea un călugăr înalt, subţire, îmbrăcat în alb, de o frumuseţe nepământeană, care mă privea foarte atent. M-am speriat, era să cad, dar mâna Părintelui m-a oprit de cădere. Ochii care mă priveau erau nespuşi de frumoşi, de un albastru luminos, dar privirea lor nu avea limite. Nu ştiu cum să explic lucrul acesta, era parcă prelungită la infinit. Eram atât de uluită şi înfricoşată, pentru că am intuit că mă aflam în faţa unui om cu totul deosebit, eram incapabilă să adresez un cuvânt de răspuns, eram total blocată. Părintele a continuat: de ce te-ai speriat, nu aşa ai vrut să mă cunoşti? Sunt pregătit să te ajut să rupi zapisul cu nenumitul. Aşadar, Părintele ştia tot, ştia că am dorit să-l cunosc în intimitate, ştia pentru ce am venit şi această cunoaştere se reflecta în minte pentru că, în acel moment, mi-am revăzut fulgerător toată viaţa şi am înţeles cu o luciditate înspăimântătoare esenţialul din problemele mele. Părintele a continuat: trebuie să ştii că lupta cu cel rău este o cursă cu obstacole, îţi trebuie curaj să le depăşeşti, chiar dacă pe undeva sunt şi greşeli. Părintele a accentuat puternic cuvântul curaj şi a trecut uşor peste cuvântul greşeală. Atunci am învăţat cum era vorba Părintelui, scurtă, dar foarte clară, tocmai datorită accentului cu care sublinia esenţialul.

„Lasă sfiala la o parte, nu totdeauna sfiala este şi virtute”

La cină, Părintele mi-a spus că mă va spovedi şi mă va împărtăşi în Postul Sfintelor Paşti. Aveam nevoie de pregătiri. Cum stăteam cu mâinile încrucişate pe masă, şi-a aşezat uşor mâna pe încheietura mâinilor mele, spunând: lasă sfiala la o parte, nu totdeauna sfiala este şi virtute, ia curaj de aici, mai lasă din când în când Vavilonul în care trăiţi voi şi vino aici să iei o gură de aer duhovnicesc. Vei veni în cursul Sfintelor Paşti şi vom rupe zapisul, îl vom rupe în mod sigur şi va fi bine. Am revenit, deci, în ajunul Floriilor, am participat la Slujba Floriilor, cea mai miraculoasă Liturghie din viaţa mea, nici una nu a putut să depăşească mirajul acestei Sfinte Liturghii. Paştele căzuse în anul 1948 în 2 mai, ne aflam deci în plină primăvară. Slujba s-a ţinut în altarul liber din mijlocul grădinii, de lângă biserică, pentru că erau prezenţi mii de oameni, imposibil să încapă toţi în bisericuţa destul de mică. Eram cu toţii cu adevărat lângă o gură de Rai, simţeam şi trăiam acest miracol, cântau sfinţii părinţi, cântau teologii veniţi de pretutindeni în strană, cântau păsările pe ramurile verzi şi înflorite, fremătau copacii şi susurau apele în imnele de slavă. Natură şi oameni, îngenunchiaţi în rugăciune primeau cu recunoştinţă pe creştete lumina revărsată din plin din cerurile Părintelui Veşnic.

„Cel ce vrea să scadă la crucea lui, mai mult îşi adaugă”

Luni, marţi şi miercuri am fost consemnată la chilie; în singurătate şi tăcere a trebuit să mă pregătesc pentru Taina Mărturisirii. Pe lângă canoanele de rugăciuni, am primit să citesc, în manuscris, primul capitol din Cărarea împărăţiei. Nu a fost un canon această lectură, ci o adevărată lectură în duh şi adevăr. Miercuri, după Vecernie, am întrat în spovedanie, liniştită şi plină de curaj. A fost o mărturisire lungă, completă, amplă, eliberatoare. Părintele mi-a făgăduit că se va ruga Maicii Domnului ca să ne spună dacă este sau nu voia Domnului să iau calea monahismului. Urma să vin să iau răspunsul la Adormirea Maicii Domnului, deci în 15 august. Condiţia era să respect răspunsul primit de la Maica Domnului, chiar dacă nu va fi cel dorit de mine. Curând am aflat că chemarea Domnului era jertfă, era la mărturisire, dar nu pe calea monahismului, ci pe cel al închisorii. Părintele a ştiut de la început lucrul acesta, dar nu a vrut să mă sperie sau nu ştiu care erau gândurile sfinţiei sale. Eu mi-am dat seama că Părintele m-a pregătit pentru această chemare abia când am ajuns în temniţă şi am pus cap la cap tot ce mi s-a întâmplat şi tot ce mi-a spus în acest interval. În primul rând, m-a împărtăşit fără niciun canon, deşi nu mă spovedisem de patru ani; deşi eu aveam nevoie de tăria ce mi-o dădea Sfânta Euharistie, Părintele putea să mi-o refuze pentru că mă despărţisem atâţia ani de ea. M-a dezlegat ştiind că nu de acest canon voi avea parte, ci de un altul, mult mai dur. Mi-a dat ca şi cuvânt de învăţătură pentru toată viaţă o sintagmă care avea să mă avertizeze că nu e bine să ceri uşurare la încercările pe care le voi întâlni. Sintagma era următoarea: cel ce vrea să scadă la crucea lui, mai mult îşi adaugă. Era un avertisment că bine îmi va fi mie dacă voi accepta cu ascultare tot ce-mi va fi hărăzit, pentru că Domnul a spus Ia-ţi crucea ta şi îmi urmează Mie.“

Editura: Agaton
Dimensiuni: 13×20 cm
Număr pagini: 128
Data apariţiei: martie 2014

Preţ: 9 RON

Cartea se poate achiziţiona de pe site-ul Editurii Agaton, accesând acest link

O altă carte care ne înfăţişează cuvinte din înţelepciunea Sfântului Părinte Arsenie Boca, publicată tot la Editura Agaton cu puţin timp în urmă, este: Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie. Antologie de cuvinte duhovniceşti ale Părintelui Arsenie Boca, ediţie îngrijită de Natalia Corlean – link

„Să fii în lume, dar totdeauna mai presus de lume. Nu îngusta rostul vieţii numai la idealuri pământeşti! Împlineşte-le şi pe acelea, dar totdeauna fii mai presus de ele! Din cauza nestatomiciei lor, a conflictelor cu răutatea şi infirmitatea lumii, trebuie să-ţi asiguri viaţa în Dumnezeu, Care nu te minte, cum te minte mai sus pomenita lume.”

,,În necazuri bucuraţi-vă! Căci celui lămurit în căile lui Dumnezeu, tot ce i se întâmplă, spre mai multă lumină i se face, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Grija noastră să fie: de a nu strica ce ne tocmeşte Dumnezeu.”

Părintele Arsenie Boca

Iată câteva fragmente şi din această carte:

ADEVĂR

“.:. E greu să nu vezi soarele, dar mai greu e să nu vezi adevărul. (OHI,p.392)

.:. Adevărul este condiţia de echilibru a fiinţei omeneşti. Minciuna sau amăgirea e terenul care fuge de sub picioare, provoacă dezechilibru, căderea şi decăderea, pervertirea spiritului. (OHI,p.346)

.:. Toţi oamenii recunosc supremaţia adevărului, – numai cât că puţini mai ştiu exact ce mai este adevărul. Una dintre definiţiile sale, de mari ravagii, e şi echivalenţa raţiunii cu realul. De aici până la a spune că realitatea e numai ceea ce îmi spune mie mintea că e realitate, şi ceea ce îmi spune că nu e, nu există, nu e decât un pas. Afirmaţia aceasta mai cuprinde în sine un sâmbure stricat: eul. Eul e bun la locul lui, dar nu exaltat la rangul de criteriu al adevărului. (CV,p. 186)

.:. Capacitatea de adevăr şi strădania întregii vieţi pentru el luminează ochiul şi ochiul luminat de Adevăr luminează lucrurile; iar incapacitatea, refuzul Adevărului, le întunecă. Structura interioară se proiectează în afară în câmpul realului, pe care-l vede, după starea subiectivităţii sale, luminat de sens, sau întunecat şi fără semnificaţie. (cv, p.175)

.:. Cine dobândeşte smerenia – cură a inimii, acela vede adevărul; şi Dumnezeu e adevărul. Smerenia tămăduieşte ochii minţii, ca să distingă adevărul de înşelăciuni. Şi mulţi au trebuinţă de această tămăduire a ochilor. (OHI,p. 393)

.:. „Scriptura nu se tâlcuieşte cum îl taie capul pe fiecare”, strigă SfântulApostol Petru. Adevărul nu se înfăţişează cum i se năluceşte oricărei minţi întâmplătoare. Creştinismul nu este ceea ce poate strâmba fiecare neputincios din el. (OSG,p.49)

.:. Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare, este starea omului împotriva adevărului. (OSG,p.49)

.:. Adevărul nu e o abstracţiune, ci e o persoană, şi anume persoana supremă: Dumnezeu. (OHI,p.343)

ADOPŢIE

.:. Nu creşteţi câini; creşteţi copii care nu au părinţi. (M2,p.45)

.:. O cunoştinţă bună s-a dus la dânsul şi a zis: „Părinte, eu n-am copii şi vreau să înfiez un copil” şi Părintele îi spune aşa: „Să nu înfiezi, că nu ştii al cui este; mai bine orientează-te asupra unui copil de mic şi urmăreşte-l şi ajută-l până când acel copil îşi va avea banii lui”. (MI, p. 82)

.:. Părintele a zis către noi (care eram de faţă): „Uite, o vezi? A înfiat doi copii. Cinste ei, are mare dar înaintea lui Dumnezeu”. (M4,p.124)

.:. O persoană a avut un singur copil care a murit şi nu se mai putea linişti, mângâia. Părintele i-a spus: „Ba da, tu, te poţi mângâia, dar să te duci acasă şi în capătul satului e copilul cu numele … care nu are pe nimeni, e murdar şi flămând; spală-l şi du-l acasă, că acela e acum copilul tău.” (M3,p.119)

ADULTER

.:. Adulterul este traducerea (trădarea) vicleană a unităţii, divorţul renegarea definitivă. Adulterul este un divorţ secret, întemeiat pe minciună şi trădare. (TFC,p. 16)

.:. Iisus, Care porneşte totdeauna de la cele văzute către cele nevăzute, nu-i zice adulterin doar celui care fură soţia fratelui său, dar chiar şi celui ce o priveşte pe drum, cu ochii poftei. Nu-i adulterin doar cel ce se dă într-ascuns cu femeia altuia, ci şi acela care, după ce a alungat-o pe a sa, se însoară cu alta. (TFC,p.17)

ALEGERI

.:. Voinţa ia hotărârea întotdeauna după sfatul minţii şi niciodată înainte: – cel puţin în faptele de conştiinţă, aşa e. De aceea se zice că în orice hotărâre avem libertatea voinţei, adică putinţa de-a alege ce vrem. Darul libertăţii voinţei ni l-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste, şi prin el avem a spori până la măsuri dumnezeieşti. (cl,p. 177)

.:. Nu poţi urma pe Dumnezeu urmându-ţi ţie. Trebuie să alegi între tine şi Dumnezeu. E o alegere care te poate pierde; dar tocmai această pierdere pentru Dumnezeu te câştigă. Alegerea aceasta „dacă vrei” e darul libertăţii cu care a cinstit Dumnezeu pe om, făcând şi de el atârnătoare mântuirea sa. Primul care a adus ştirea, i-a făcut conştienţi pe oameni de libertatea lor, este creştinismul. Libertatea este un excepţional de mare dar, Însă; pentru cine se iubeşte numai pe sine,e tot aşa de mare primejdie. Iubitorul de sine îşi înclină libertatea spre fărădelegi, la care ajunge rob şi din om neom. (CY,p. 337)

.:. Noi avem a ne decide liber despre modul cum avem să trăim: pentru Hristos, sau împotriva lui Hristos. În cazul în care libertatea noastră alege stilul de viaţă şi comportare în lume al lui Iisus, Harul Duhului Sfânt desăvârşeşte viaţa noastră şi Hristos trăieşte în noi până la totala asemănare. În cazul când libertatea noastră ajunge roabă păcatelor, făptura cea nouă tânjeşte, nu se arată, şi omul acela se desăvârşeşte în rele, rămânând exclusiv om al veacului acestuia, pieritor şi fără mântuire. (OHI,p, 330)

.:. Omul ce alege – aceea va avea. (OHl,p,l77)

ANTIHRIST

.:. El e „acela” care va veni în numele său – nu al lui Dumnezeu – evreu de neam, care va tirani sub ascultarea sa tot pământul. Căci „acela” va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor Împărăţiilor pământului (Matei 4, 8-9). (CÎ, p. 122)

.:. Cum zice un Părinte, acest Antihrist – care nu se mulţumeşte numai cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora – nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din inima şi mintea celui din urmă credincios rămas pe pământ; şi nu râvneşte, nebunul, la o mândrie mai mare, decât aceea de-a termina odată cu Dumnezeu, iar în locul Lui să-şi împlânte în sufletul omului, ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară.

„Acela” nu se mulţumeşte numai să înşele pe oameni cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe poimâine, la bătrâneţe, ci luptă nebun cerând 1. moarte lui Dumnezeu; 2. moarte învăţăturii Sale; 3. moarte creştinilor, ucenicilor Săi; 4. pustiire Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.

Chinurile cele de pe urmă, cele de la Antihrist, în care va lucra toată puterea Satanei, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până În zilele acelea. (CÎ,p.122)

.:. Orice egoist e, în străfunduri, un antihrist. (CY,p.344)

Sursa: http://www.agaton.ro, http://www.divin.ro

Alte postări în categoria Religie:
Mărturii, amintiri, minuni – AVVA Justin Pârvu
Învăţături din Evanghelie pentru omul modern (Volumul 2) – Vasile al Kinesmei
Minunile icoanei Maica Domnului de la Tihvin

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s