Recenzie: Gânduri fără gânditor – Mark Epstein

ganduri_fara_ganditor-micaLa Editura Herald a fost publicată de curând, în cadrul colecţiei Alter Ego, cartea Gânduri fără gânditor Psihoterapie dintr-o perspectivă buddhistă, scrisă de psihoterapeutul Mark Epstein.

Cele două domenii, buddhismul şi psihoterapia, au rămas mult timp relativ separate şi nu s-au intersectat, căci cei care urmăreau să popularizeze buddhismul în Occident nu aveau cunoştinţe de psihanaliză. Mark Epstein însă, care este atât psihoterapeut, cât şi cunoscător şi practicant al buddhismului, având deci o perspectivă asupra ambelor domenii, a putut să observe în ce mod acestea se aseamănă şi se deosebesc, reuşind să integreze cu succes tot ceea ce au mai bun de oferit cele două practici, în beneficiul oamenilor care au nevoie de ajutor pentru a se elibera de sub tirania minţii.

Cartea se adresează în aceeaşi măsură celor care practică psihoterapia şi doresc să îşi îmbogăţească tehnicile utilizate, prin asimilarea unor idei şi practici buddhiste cu care nu erau familiarizaţi până acum, cât şi oamenilor aflaţi în căutarea unor răspunsuri pe care nu au reuşit să le găsească fie numai în psihoterapia clasică, fie numai prin practicarea meditaţiei buddhiste.

În prima parte, Psihologia minţii din perspectiva lui Buddha, autorul prezintă învăţăturile buddhiste într-un limbaj accesibil occidentalilor, pentru a-i familiariza pe oameni cu ceea ce presupune buddhismul, pe înţelesul lor.

În partea a doua, Meditaţia, autorul insistă asupra importanţei meditaţiei şi a beneficiilor pe care aceasta le poate aduce în combinaţie cu tehnicile psihoterapiei occidentale, această practică fiind indispensabilă pentru eliberarea omului de suferinţa pe care i-o provoacă mintea.

Partea a treia, Terapia, se bazează pe experienţa personală a autorului ca psihoterapeut, practicant al meditaţiei şi pacient. El îşi propune să demonstreze cum pot învăţăturile buddhiste să completeze practica psihoterapiei contemporane, în beneficiul oamenilor care se confruntă cu probleme de natură psihologică, sau care pur şi simplu doresc să-şi îmbunătăţească starea de spirit şi calitatea vieţii.

Autorul prezintă în paralel învăţăturile buddhiste şi conceptele psihologiei tradiţionale, reuşind să identifice, pe lângă deosebirile care, de altfel, era de aşteptat să existe, şi anumite asemănări. El reuşeşte astfel să reducă prăpastia care, la prima vedere, pare să existe între modul de gândire oriental şi cel occidental.

Învăţăturile lui Buddha, cunoscute sub numele de Cele Patru Nobile Adevăruri (suferinţa, originea suferinţei, încetarea suferinţei şi calea care conduce la încetarea ei), sunt cheia pentru înţelegerea psihologiei buddhiste a minţii. Învăţăturile buddhiste, prezentate în contextul psihologiei contemporane, ne ajută să înţelegem cât de iluzorii sunt dorinţele minţii noastre, care nu pot fi niciodată satisfăcute cu adevărat. Însă buddhsimul nu ne sfătuieşte nici să respingem experienţele agreabile, “ci doar ataşamentul pe care îl avem faţă de acestea ca surse ale satisfacţiei supreme”.

Printre deosebirile evidenţiate de autor pe parcursul cărţii, între modul de abordare occidental şi cel buddhist, am remarcat una care mie mi se pare importantă. Astfel, gândirea occidentală susţine că, pentru a se putea adapta cerinţelor de tot felul ale adulţilor din jurul său, copilul este nevoit să îşi creeze un sine fals, care să îl ajute să supravieţuiască şi care de fapt îl îndepărtează de adevărata sa natură. Acest lucru îi va cauza mai târziu în viaţă multă suferinţă, întrucât vă avea mereu un sentiment de inadecvare, de necunoaştere a identităţii sale, pe care va încerca să îl acopere prin diverse distracţii sau plăceri senzoriale. Însă gândirea buddhistă avansează ideea că această tendinţă a oamenilor de a-şi satisface dorinţele compulsive este inerentă naturii umane, fără ca vina pentru aceste tendinţe să se datoreze neapărat unei educaţii neadecvate. Ele pot fi cel mult amplificate de cerinţele impuse copilului de către adulţi.

Această idee ar trebui serios aprofundată, întrucât peste tot în cărţile de psihologie se pune accentul pe faptul că multe tulburări de personalitate sau traume se datorează părinţilor. Cu siguranţă există şi părinţi abuzivi, insensibili sau absenţi din viaţa copiilor lor, dar de multe ori nu este cazul. Poate că a venit momentul să nu ne mai concentrăm atât de mult atenţia, în încercarea de găsi un vinovat pentru suferinţa noastră, asupra a ceea ce nu au făcut părinţii noştri pentru noi, şi mai degrabă să încercăm să ne asumăm răspunderea faptului că, în calitate de fiinţe umane, suntem supuşi tendinţelor de a căuta plăcerea şi a evita durerea. De fapt, ca să fim sinceri, de multe ori ne construim şi ne amplificăm acest sine fals din dorinţa de a ne vedea ego-ul gratificat, de a primi cât mai multe aprecieri şi laude, de a trezi admiraţia sau chiar invidia altor oameni, după cum spune şi autorul:

“Ego-ul, în calitate de subiect, doreşte să se ştie în siguranţă, dar nu poate şi de aceea este obligat să se prefacă, nu doar pentru a satisface solicitările din partea părinţilor, dar să se satisfacă pe sine însuşi.”

Ulterior, ne găsim prinşi în această capcană a ego-ului, din care nu mai ştim cum să scăpăm. Dacă reuşim să vedem că de fapt nu avem nevoie de laude şi aprecieri din exterior care să valideze ceea ce suntem, construcţia falsă a ego-ului cade de la sine. Acest lucru nu este uşor de acceptat, dar este eliberator, atât pentru noi, cât şi pentru cei pe care am vrea să dăm vina pentru propriile noastre defecte.

Autorul atrage atenţia asupra unor capcane în care cad uneori practicanţii meditaţiei, cum ar fi concepţia potrivit căreia emoţiile negative ar trebui fie exprimate, fie controlate, fie suprimate. Totuşi, nu este neapărat de dorit să încercăm să “scăpăm” cât mai repede de sentimentele pe care le considerăm indezirabile, ci mai degrabă ar fi util să le acceptăm şi să convieţuim cu ele, experimentându-le într-un mod nou. Aşadar, meditaţia nu trebuie văzută ca pe o cale de a fugi de noi înşine, de a evada într-o minte lipsită de gânduri. Ea presupune multă sinceritate faţă de propria persoană, pentru a putea accepta emoţiile şi dorinţele care inevitabil ies la suprafaţă în timpul acestei practici:

“Cel mai revelator lucru în ceea ce priveşte un prim refugiu de meditaţie (după ce vom fi înţeles cât de mult este mintea noastră scăpată de sub control) este felul în care experienţa suferinţei cedează pentru a face loc alteia, plină de linişte sufletească (…). Odată ce reacţiile faţă de suferinţă – spaimă, jignire, frică, tensiune şi aşa mai departe – sunt separate de senzaţia pură, acea senzaţie la un moment dat va înceta să mai rănească.”

Însă autorul subliniază faptul că, în unele cazuri, meditaţia nu poate înlocui psihoterapia. Văzând toate argumentele şi exemplele care sunt prezentate în carte, atât în favoarea meditaţiei, cât şi a psihoterapiei, concluzia firească este aceea că ele pot fi complementare şi nu ar fi bine să o excludem pe niciuna în favoarea celeilalte.

Mai mult decât atât, autorul a ajuns să considere, pe baza experienţei sale, că cea mai bună soluţie este utilizarea unei combinaţii între cele două practici. El a reuşit să integreze astfel conceptele buddhiste în practica psihoterapiei, iar în partea a treia a cărţii el descrie modurile în care se poate realiza acest lucru, împreună cu numeroase exemple.

Psihoterapeuţii pot găsi un ajutor preţios în această carte, care îi poate ajuta pe aceştia să devină cât mai prezenţi pentru pacienţii lor, acest lucru fiind cel puţin la fel de important ca dialogul şi interpretarea problemelor pacienţilor.

În concluzie, mesajul de bază al cărţii Gânduri fără gânditor este faptul că învăţăturile buddhiste nu mai pot fi ignorate de cultura occidentală. O tradiţie veche de milenii, care se preocupă atât de mult de starea de bine a fiinţei umane, poate fi acum înţeleasă şi aplicată, cu ajutorul acestei cărţi, atât în psihologie, cât şi de către fiecare om în parte, în viaţa sa cotidiană. Buddhsimul ne ajută să privim mintea şi manifestările ei, care ne produc atâta suferinţă, dintr-o altă perspectivă decât sunt obişnuiţi occidentalii, înţelegând mai bine de ce suferim şi cum ne putem elibera de această suferinţă.

Poate că cea mai importantă este tocmai această speranţă pe care o oferă buddhismul, şi anume că există o cale de încetare a suferinţei. Dacă avem suficientă voinţă şi determinare, este posibil să vedem cât de mult rău ne face mintea noastră nouă înşine şi să abandonăm, una câte una, poveştile pe care mintea ni le spune pentru a ne menţine într-o stare de sclavie. Această carte ne oferă toate instrumentele de care este nevoie pentru a putea prelua şi adapta, după cum consideră fiecare că i se potriveşte cel mai bine, atât ceea ce are de oferit psihologia clasică, cât şi conceptele buddhiste, pe care mulţi dintre noi pot acum să le înţeleagă şi să le descopere inestimabila valoare.

Editura: Herald
Număr pagini: 288
Format: 13×20 cm
Data apariţiei: decembrie 2013

Preţ: 27 RON

Cartea se poate achiziţiona de pe site-ul Editurii Herald cu reducere, la preţul de 22,50 RON, accesând acest link

Preţul de pe site se poate modifica ulterior.

Alte postări în categoria Articole şi recenzii:
Înfometează egoul, hrăneşte sufletul – Connie Miller
Jnana Yoga – Swami Vivekananda
Îndeplinirea dorinţelor – magie sau drept divin?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s